Iuliu Maniu – 60 ani de la trecerea la cele veșnice

Preluare de pe Barlogul PNTCD.


Pe data de 5 februarie a acestui an se comemorează 60 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui Iuliu MANIU. Despre Iuliu MANIU nu ar mai trebui să se vorbească despre tot ceea ce a făcut el pentru nația română. Ar trebui doar venerat. Lucrurile nu stau chiar aşa. Tânăra generaţie şi chiar destui români trecuţi de prima tinereţe cunosc mult prea puţin despre devotamentul şi viaţa lui Maniu închinată făuriri României Mari şi apoi progresului României Mari totul culminând cu lupta dusă împotriva ciumei roşii ce invadase ţara. Născut la 8 ianuarie 1873 (împlinându-se de câteva zile 140 de ani de la naştere) în localitatea Bădăcin, comună Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895) era nepot al lui Simion Bărnuțiu în casa căruia crescuse, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, (1898-1915).

Și-a început cariera politică ca simplu membru în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată că membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat de Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești din Transilvania și ale Partidului Național Român, precum viitorul cardinal în pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, viitorul patriarh Miron Cristea și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat). Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 este ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.

Pe 23 februarie 1919, Gheorghe Pop de Băseşti a încetat din viaţă. Întrunită la 9 august 1919, Conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR – Partidul Naţional Român a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. La 10 octombrie 1926 devine Preşedintele noului partid, Partidul Naţional Ţărănesc, format prin fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache. Iuliu Maniu în toată această perioadă, până la invadarea țării de către ruşi şi instaurarea comunismului este în mai multe rânduri deputat, senator, prim ministru în trei perioade, ministru de interne, ministru de finanţe, ministru de război, A refuzat în anumite perioade o serie de demnităţi oferite, inclusiv cea de prim ministru, atunci când considera că acceptarea acelei funcţii nu-i făcea cinste sau nu era spre binele ţării.În ultimul deceniu al vieții sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944. Nu a fost de acord cu Antonescu în multe probleme dar nici nu l-a trădat. După înlăturarea lui Antonescu, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Artizanul Unirii Transilvaniei cu România a fost supus unui regim de exterminare în cea mai nordică închisoare a României. Una dintre cele mai sinistre închisori ale României, cea de la Sighetu Marmaţiei, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice.

Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului. Despre sfârşitul marelui om politic există mai multe relatări. Toate sunt sumare, deoarece gardienii, sub conducerea criminalului Vasile Ciolpan, comandantul penitenciarului, se străduiau să îi menţină pe deţinuţi cât mai izolaţi unii de alţii. Însă toate relatările foştilor deţinuţi de la Sighetu Marmaţiei coincid asupra câtorva puncte. Primul este legat de hrană proastă şi puţină pe care o primeau deţinuţii politici. Întocmai ca în cazul celor deţinuţi în lagărele naziste ale morţii, gardienii comunişti ofereau prizonierilor hrană cu extrem de puţine calorii, în speranţa că se vor stinge mai repede. Cardinalul Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, oferă amănunte despre acest regim de exterminare în memoriile sale, „Credinţa noastră este viaţa noastră”. În aceste memorii, cardinalul descrie cum supa servită deţinuţilor era cel mai adesea apă chioară, în care mai plutea câte o bucăţică de legumă. „Delicatesă” era socotită câte o „bucăţică tare de buză păroasă de vită”. Cel de-al doilea punct asupra căruia coincid relatările foştilor deţinuţi de la Sighetu Marmaţiei este lipsa oricărei asistenţe medicale. Iuliu Hossu relatează cum, niciodată în anii pe care episcopii greco-catolici i-au petrecut la Sighet, medicul închisorii nu le-a oferit vreun fel de tratament medical. Un al treilea punct omniprezent în relatările foştilor deţinuţi de la Sighet este frigul dur. Accentuat de zidurile groase ale vechii închisori, gerul din nordul României devine uneori ucigător. În prezent, fosta închisoare austriacă din Sighetu Marmaţiei, transformată în temniţă comunistă, a devenit un muzeu memorial. Însă cei care au renovat muzeul au păstrat celula lui Iuliu Maniu de la parter în toată hidoşenia ei. Un pat de fier, cu o saltea deşirată, cu zăbrele groase, întunecată şi cavernoasă – acesta este aspectul celulei în care, în februarie, frigul devine aproape material. Puţinele informaţii care au fost transmise posterităţii despre Iuliu Maniu provin din mărturiile episcopilor greco-catolici care erau folosiţi pentru măturat. Atunci când gardienii erau mai neatenţi, ei reuşeau să schimbe câte cuvinte şoptite cu deţinuţii. Alte mărturii provin de la o serie de foşti gardieni care au oferit depoziţii în faţa procurorului militar din Cluj Viorel Siserman cel care încearcă să afle adevărul despre crimele împotriva umanităţii comise la Sighetu Marmaţiei. Din cercetări reiese că lipsa de umanitate a gardienilor mergea până într-acolo încât îi izolau singuri, fără nici un fel de ajutor, nici măcar spiritual, pe deţinuţii grav bolnavi. Ei treceau la cele veşnice fără să aibă măcar o lumânare la cap sau să fie cineva lângă ei care să rostească o rugăciune. Asupra deţinuţilor, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus în celula lui Maniu, chipurile pentru a-l îngriji, acesta ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Carandino povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu:

„Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”. De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva să noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapă comună şi spre gloria eternă”. Era 5 februarie 1953. Practic, în acest fel, Iuliu Maniu, fost premier al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, a murit la Sighet la 5 februarie 1953. Înfometat, rebegit de frig, grav bolnav şi singur, la 80 de ani, dintre care cei mai mulţi i-a dedicat slujirii poporului român. „Trupul său a fost aruncat într-o groapă, într-un loc necunoscut, ori în zona Giuleşti, ori în cea a Cimitirului Săracilor de pe malul îngheţat al Tisei”, după cum susţin cei care au studiat sfârşitul tragic al lui Iuliu Maniu.

Nemerniciile comuniştilor la adresa marelui om plitic nu se opresc nici după moartea acestuia. Le era frică de Maniu chiar şi după moarte. S-a ţinut secret decesul lui patru ani şi jumătate. Certificatul de deces i se întocmeşte de abia în 20 iulie 1957. La capitolul 12 al certificatului intitulat „Ultima școală şi clasă absolvită” este trasă linie ca şi cum decedatul era analfabet. Unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919, deci la doar 46 de ani, cu o carieră politică pe parcursul a 56 de ani în care a ocupat înalte funcţii în stat este încondeiat de bolşevici pe certificatul de deces ca fiind fără scoală. Probabil că cel care a completat certificatul era colonel de securitate cu patru clase şi alea făcute pe sărite. La capitolul 13 privind „domeniul unde a activat: în câmpul muncii sau angajat de stat sau de altcineva” şi unde trebuiau tăiate domeniile nevalabile nu se face nici o menţiune. La capitolul 14 intitulat „Ocupaţia” este trecut sec „fără ocupaţie”. Fără cuvinte. Probabil că doar ce făceau călaii din închisorile comuniste erau ocupaţii serioase şi demne de a fi notate. Interesant este ca ultima adresă a lui Maniu trecută în certificatul de deces la capitolul 18 este corectă. Strada Sfinţilor nr. 10, doar că au scris „Sfinţiilor”. Au folosit doi „i” unde nu era cazul. La următorul capitol, 19 privitor la „CAUZA MORŢII STABILITĂ PRIN CERTIFICATUL MEDICAL PRIN CARE SE CONSTATĂ DECESUL”, nu cred că exista un astfel de certificat medical dar am descifrat că a fost completat următorul text: „insuficiență circulatorie, miocardita cronică senilă”. După ce ţi un om de 80 ani în asemenea condiţii inumane un astfel de diagnostic este incalificabil. Dar nemernicia este încoronată de capitolul 20 al actului de moarte cum este denumit. Aici la întrebarea „Decedatul a fost în tratament medical (da, nu) este trecut un „da” hotărât. Ăsta a fost comunismul. Cinic, inuman şi mincinos. Actul continua pe pagină a doua unde la cap. 21 este trecut Spitalul din Sighet care a constatat decesul. Eu unul mă îndoiesc că spitalul a avut vreun rol în acest caz. La următorul capitol „Seria şi numărul buletinului de identitate al decedatului, precum şi dovada că a fost predat (numărul, data şi autoritatea)” este trecut un sec răspuns „nu a posedat”. Cât despre predarea cadavrului vreunei autorităţi, nici o remarcă. A fost aruncat într-un loc necunoscut în acea zi geroasă de început de februarie a anului 1953. Acum, la 60 de ani de la acea nenorocire, să cinstim cum se cuvine, mai ales noi ardelenii, memoria Sfinxului de la Badacin. Iuliu Maniu, unul din cei mai importanți oameni politici dintre cele două războaie mondiale trebuie să rămână pentru noi un exemplu. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și al dorinței de libertate. Dumnezeu să-l odihnească şi pe noi să ne întărească să putem să facem şi noi pentru ţara măcar o fărâmă din ceea ce a făcut acest OM pentru ROMÂNIA.

Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Alin POPA

O noua modalitate de contact

Incepand de azi, organizatia PNTCD Mizil poate fi contactata si pe email, la adresa pntcdmizil@gmail.com.