Sarbatori fericite!

A mai trecut un an.

Pentru PNTCD Mizil, anul 2013 a fost un an bun.

A fost anul in care, la conducerea organizatiei Mizil, au venit juniorii anilor '90, deveniti adulti intre timp. Remarcabilii lideri ai anilor '90 au facut un pas inapoi, predand puterea si responsabilitatile unei noi generatii. Transferul s-a facut cu calm si bucurie, fara scandaluri, acuzatii sau plecari din partid. Asta e normalitatea, din pacate rar intalnita in viata politica romanesca.

A fost anul in care am inceput creionarea unui program pentru Mizil, pentru anii ce vin. Inca mai sunt multe elemente de pus cap la cap, pentru ca a trebuit sa lucram deseori cu informatii incomplete - traim, din pacate (iarasi din pacate!), intr-o lume in care informatia este cu strasnicie tezaurizata, in loc de a fi lasata libera si valorizata.

A fost anul in care multi oameni noi s-au apropiat de PNTCD Mizil, atrasi de atmosfera deschisa. Multi dintre ei nu au fost nici o data implicati in politica. E un lucru care ne bucura. Mai stim ca sunt inca multi altii carora, din diverse motive, le este teama sa iasa la lumina. Va intelegem si va cerem sa ramaneti calmi - va veni o zi in care energia si competentele voastre vor putea fi puse in slujba comunitatii.

A fost anul in care am aflat (cu uimire, va marturisim!) ca sunt multi care ne intreaba: "cum, mai exista PNTCD la Mizil?". Da, exista si nu a incetat nici macar o singura zi sa existe dupa reinfiintarea partidului dupa 1989. Ne-am scufundat, ca societate, intr-o lume tot mai lipsita de speranta si tot mai putin receptiva la adevaratele valori - nu-i de mirare ca PNTCD Mizil, foarte putin dispus la compromisuri-pentru-o-bucata-de-paine, a cazut intr-un con de umbra.

A fost, in esenta, un an al sperantei. Intr-o lume tot mai lipsita de speranta, noi avem din plin. Vi-o transmitem si voua, pentru ca - asa cum o lumanare care aprinde o alta lumanare nu se stinge - tot asa, o raza de speranta daruita celui de langa tine nu te lasa fara de speranta.

Va uram sa va bucurati de sarbatori alaturi de familie si de cei dragi. Va uram ca anul viitor sa va aduca bucurie in viata, speranta in suflete, sanatate si credinta.

Sarbatori fericite!

La multi ani, PNTCD !

Pe 10 octombrie 1926, prin fuziunea Partidului National Roman din Transilvania cu Partidul Taranesc, se nastea Partidul National Taranesc (PNT).

La guvernare sau in opozitie (in perioada interbelica), simbol al sperantei (dupa al doilea razboi mondial), martir (in perioada comunista) sau purtator al steagului libertatii (dupa 1989), PNT a continuat sa existe, in pofida nenumaratelor si nedreptelor lovituri primite. Afiliat Internationalei Crestin Democrate (in 1987), PNT a devenit PNTCD dupa Revolutia din 1989.

Un grup de taranisti (inca mic) duce mai departe cea mai pretioasa dispozitie din testamentul lui Iuliu Maniu, aceea de a nu lasa partidul sa moara.

In vremuri de maxima confuzie (in primul rand morala), societatea romaneasca si PNTCD au nevoie sa se redescopere si sa revalorizeze impreuna cele patru principii perene romanesti: morala crestina, democratie desavarsita, patriotism luminat, dreptate sociala.

La multi ani, PNTCD !

Minea Claudiu-Remus
Presedinte PNTCD Mizil

In Memoriam Elisabeta Rizea

Preluare de pe Taranista

”Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să știu că s-a limpezit lumea” – Elisabeta Rizea

La sfârșitul anilor ’40, în marginea comunei natale (Domnești – Argeș), fruntașul țărănist Gheorghe Şuţa se stingea sub gloanțele securiștilor comuniști Dumitrache și Terceanu. Pleca pe drumul fără întoarcere, urmându-și tovarășii de luptă, colegi de partid deja uciși de comuniști, în timpul alegerilor din 1946 ‒ printre care avocatul Gheorghe Mihail şi învăţătorul Constantin Popescu, țărăniști argeșeni asasinați de un “comando muncitoresc”.

Gheorghe Șuța era doar unul dintre numeroșii țărăniști și liberali care făceau parte din  rezistența anticomunistă din județele Argeș și Muscel; el lăsa în urmă o moștenire spirituală pe care fiica sa, Elisabeta – cunoscută mai târziu drept ”Mama Rizea”, avea s-o ducă mai departe, împreună cu soțul ei, Gheorghe Rizea, alături de alți luptători anticomuniști (Grupul de la Nucșoara, sau “„Haiducii Muscelului”, grup ce a luptat cu arma în mână împotriva comuniștilor, până la anihilarea sa, în 1959).

Elisabeta Rizea (28 iunie 1912 – 6 octombrie 2003)

Cu prețul unor sacrificii enorme, cu prețul durerii, umilinței, bătăilor, torturilor îndurate vreme de 12 ani, cât a fost închisă de comuniști în penitenciarul de la Pitești, dar și după aceea, Elisabeta Rizea și-a urmat destinul de eroină a luptei anticomuniste cu înverșunare, speranță și curaj.

I-a dat Dumnezeu zile să-și vadă visul cu ochii: căderea regimului comunist. Și totuși, pentru că această cădere a fost doar formală, împlinirea visului  nu era completă, lumea nu era încă limpede. Nu este încă, atâta vreme cât copiii șefilor noștri sunt șefii copiilor noștri ‒ o profeție din vremea comunismului ce s-a dovedit, iată, cât se poate de adevărată. ”Ei”, comuniștii, și urmașii lor și urmașii urmașilor lor fac încă legea în România, încă ne conduc, ascunși sub măștile subțiri ale “capitalismului”, “statului de drept” și ale altor noțiuni aruncate ca praf în ochii maselor ignorante.

Eu nu am învățat la școală de Mama Rizea și de luptătorii anticomuniști. N-aveam cum, căci am făcut școala pe vremea împușcatului. Astăzi, istoria oficială din manuale expediază formele de rezistență anticomunistă în 3 (trei) paragrafe:

“Formele de rezistență anticomunistă. Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost rezistența armată a grupurilor din munți, cea a țăranilor, revoltele muncitorești, activitatea disidenților. Cea dintâi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foști legionari, membri ai partidelor de opoziție, țărani. Printre acestea s-au numărat grupurile din Banat și Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraș (grupul “Haiducii Muscelului”, al colonelului Arsenescu și al fraților Arnăuțoiu), rezistența din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susținut mișcarea de rezistență. Sunt cunoscute numele Mariei Plop și al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuțoiu, ca și cel al Elisabetei Rizea din Nucșoara (Muscel). Această formă de rezistență a fost reprimată cu o violență extremă de organele de represiune ale regimului comunist.

Rezistența din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii. Conform unor estimări, peste 80.000 de țărani au căzut victime ale represiunii. Revoltele muncitorești au apărut în anii ’70-’80, ca formă de reacție a populației față de scăderea nivelului de trai, și au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) și Brașovul (manifestațiile din 1987). În urma unui proces trucat, din cele peste 300 de persoane arestate la Brașov, 88 au fost deportate în ale zone ale țării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.

Disidenții, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o rezistență individuală în anii ’70 și ’80. Inclusiv foști membri ai conducerii PCR au protestat, în 1989, față de politica dictatorială a lui Nicolae Ceaușescu (Scrisoarea celor șase).” [1]

Cam atât. Cine vrea să cunoască mai multe, să facă bine să caute pe cont propriu… Stilul acesta expeditiv este, de altfel, caracteristic manualelor noastre, restructurate (sumar) pe criteriul tematic, nu pe cel cronologic, astfel încât elevii să nu mai poată face legătura cauzală firească între evenimente, întru spălarea deplină a creierelor, așa cum bine zicea academicianul Florin Constantiniu, în ultimul său interviu : “Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: “Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp?“

Dar, mă rog, acesta este alt subiect ‒ care va fi, probabil, ignorat îndelung de noua specie de homunculus politicus ce ne conduce. Ca și multe alte subiecte… cum ar fi, de pildă, reabilitarea numelui și a memoriei luptătorilor anticomuniști din munți. Vitejii din Nucșoara au murit ca “bandiți” și “teroriști” ce luptau împotriva statului… Cum să-i considere azi martiri ai neamului aceia care ne conduc ‒ produse reziduale ale statului totalitar împotriva căruia acești eroi au luptat?

Zece ani s-au împlinit astăzi de la trecerea Mamei Rizea la cele veșnice. Și noi, cu toții, îi datorăm încă multe, ei și celor lângă care a luptat: Toma Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Nicolae Niţu, Laurenţia, Ion și Petre Arnăuţoiu, Alexandru Moldoveanu, Gheorghe Popescu, Ion Mica, Virgil Marinescu, Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu, Ionel Marinescu, Cornel Drăgoi, Alexandru Marinescu, Titu, Marioara și Tică Jubleanu, Maria Plop, Marinica Chirca, Ana Simion, Gheorghe și Constantin Mămăligă, Constantin Jubleanu, Ion Drăgoi, Alexandru Moldoveanu, Gheorghe, Maria și Gogu Popescu, Nicolae, Filofteia și Gheorghe Băşoiu, Ion Săndoiu, Nicolae Andreescu, Nicolae Sorescu, Gheorghe Tomeci, Benone Milea…

Lor și încă multor altora ca ei le datorăm limpezirea lumii…

[1] Magda Stan, Cristian Vornicu – Manual de istorie pentru clasa a XII a, Editura ABC Niculescu, București, 2007, p. 83

Vrem sa va cunoastem!

La ultimele alegeri locale (cele din 2012), candidatul PNTCD pentru Primaria Mizil a primit 105 voturi, in timp ce candidatii pentru Consiliul Local Mizil au primit 116 voturi.

Pe o parte din cei aproximativ 100 de mizileni care ne-au votat, ii cunostem. Pe ceilalti, vrem sa va cunoastem personal. Sa ne spuneti ce va doriti de la noi in anii ce vin. Sa va aflam prioritatile. Sa ne spuneti daca si cum doriti sa va implicati in activitatea PNTCD Mizil.

De asemenea, vrem sa va prezentam noii membri ai conducerii PNTCD Mizil.

Pentru asta, va asteptam vineri, 24 mai 2013, intre orele 18 si 20, la sediul PNTCD Mizil, aflat pe Sos. Mihai Bravu (la circa 100 de metri de supermarketul Lidl).

Claudiu MINEA - presedinte PNTCD Mizil

Alegeri la PNTCD Mizil. O noua echipa de conducere.

Duminica, 14 aprilie 2013, au avut loc alegeri pentru conducerea organizatiei Mizil a Partidului National Taranesc Crestin Democrat.

A fost aleasa o noua conducere, compusa din:

Claudiu-Remus Minea – presedinte
Dumitru Vasilescu – prim vicepresedinte
Ion Busuioc – secretar
Flavius-Paul Voicu – vicepresedinte
Vasile Moise – vicepresedinte

Vom reveni, in perioada urmatoare, cu prezentarea membrilor echipei de conducere si cu proiectele lor pentru anii urmatori.

Iuliu Maniu – 60 ani de la trecerea la cele veșnice

Preluare de pe Barlogul PNTCD.


Pe data de 5 februarie a acestui an se comemorează 60 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui Iuliu MANIU. Despre Iuliu MANIU nu ar mai trebui să se vorbească despre tot ceea ce a făcut el pentru nația română. Ar trebui doar venerat. Lucrurile nu stau chiar aşa. Tânăra generaţie şi chiar destui români trecuţi de prima tinereţe cunosc mult prea puţin despre devotamentul şi viaţa lui Maniu închinată făuriri României Mari şi apoi progresului României Mari totul culminând cu lupta dusă împotriva ciumei roşii ce invadase ţara. Născut la 8 ianuarie 1873 (împlinându-se de câteva zile 140 de ani de la naştere) în localitatea Bădăcin, comună Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895) era nepot al lui Simion Bărnuțiu în casa căruia crescuse, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, (1898-1915).

Și-a început cariera politică ca simplu membru în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată că membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat de Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești din Transilvania și ale Partidului Național Român, precum viitorul cardinal în pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, viitorul patriarh Miron Cristea și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat). Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 este ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.

Pe 23 februarie 1919, Gheorghe Pop de Băseşti a încetat din viaţă. Întrunită la 9 august 1919, Conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR – Partidul Naţional Român a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. La 10 octombrie 1926 devine Preşedintele noului partid, Partidul Naţional Ţărănesc, format prin fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache. Iuliu Maniu în toată această perioadă, până la invadarea țării de către ruşi şi instaurarea comunismului este în mai multe rânduri deputat, senator, prim ministru în trei perioade, ministru de interne, ministru de finanţe, ministru de război, A refuzat în anumite perioade o serie de demnităţi oferite, inclusiv cea de prim ministru, atunci când considera că acceptarea acelei funcţii nu-i făcea cinste sau nu era spre binele ţării.În ultimul deceniu al vieții sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944. Nu a fost de acord cu Antonescu în multe probleme dar nici nu l-a trădat. După înlăturarea lui Antonescu, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Artizanul Unirii Transilvaniei cu România a fost supus unui regim de exterminare în cea mai nordică închisoare a României. Una dintre cele mai sinistre închisori ale României, cea de la Sighetu Marmaţiei, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice.

Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului. Despre sfârşitul marelui om politic există mai multe relatări. Toate sunt sumare, deoarece gardienii, sub conducerea criminalului Vasile Ciolpan, comandantul penitenciarului, se străduiau să îi menţină pe deţinuţi cât mai izolaţi unii de alţii. Însă toate relatările foştilor deţinuţi de la Sighetu Marmaţiei coincid asupra câtorva puncte. Primul este legat de hrană proastă şi puţină pe care o primeau deţinuţii politici. Întocmai ca în cazul celor deţinuţi în lagărele naziste ale morţii, gardienii comunişti ofereau prizonierilor hrană cu extrem de puţine calorii, în speranţa că se vor stinge mai repede. Cardinalul Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, oferă amănunte despre acest regim de exterminare în memoriile sale, „Credinţa noastră este viaţa noastră”. În aceste memorii, cardinalul descrie cum supa servită deţinuţilor era cel mai adesea apă chioară, în care mai plutea câte o bucăţică de legumă. „Delicatesă” era socotită câte o „bucăţică tare de buză păroasă de vită”. Cel de-al doilea punct asupra căruia coincid relatările foştilor deţinuţi de la Sighetu Marmaţiei este lipsa oricărei asistenţe medicale. Iuliu Hossu relatează cum, niciodată în anii pe care episcopii greco-catolici i-au petrecut la Sighet, medicul închisorii nu le-a oferit vreun fel de tratament medical. Un al treilea punct omniprezent în relatările foştilor deţinuţi de la Sighet este frigul dur. Accentuat de zidurile groase ale vechii închisori, gerul din nordul României devine uneori ucigător. În prezent, fosta închisoare austriacă din Sighetu Marmaţiei, transformată în temniţă comunistă, a devenit un muzeu memorial. Însă cei care au renovat muzeul au păstrat celula lui Iuliu Maniu de la parter în toată hidoşenia ei. Un pat de fier, cu o saltea deşirată, cu zăbrele groase, întunecată şi cavernoasă – acesta este aspectul celulei în care, în februarie, frigul devine aproape material. Puţinele informaţii care au fost transmise posterităţii despre Iuliu Maniu provin din mărturiile episcopilor greco-catolici care erau folosiţi pentru măturat. Atunci când gardienii erau mai neatenţi, ei reuşeau să schimbe câte cuvinte şoptite cu deţinuţii. Alte mărturii provin de la o serie de foşti gardieni care au oferit depoziţii în faţa procurorului militar din Cluj Viorel Siserman cel care încearcă să afle adevărul despre crimele împotriva umanităţii comise la Sighetu Marmaţiei. Din cercetări reiese că lipsa de umanitate a gardienilor mergea până într-acolo încât îi izolau singuri, fără nici un fel de ajutor, nici măcar spiritual, pe deţinuţii grav bolnavi. Ei treceau la cele veşnice fără să aibă măcar o lumânare la cap sau să fie cineva lângă ei care să rostească o rugăciune. Asupra deţinuţilor, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus în celula lui Maniu, chipurile pentru a-l îngriji, acesta ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Carandino povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu:

„Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”. De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva să noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapă comună şi spre gloria eternă”. Era 5 februarie 1953. Practic, în acest fel, Iuliu Maniu, fost premier al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, a murit la Sighet la 5 februarie 1953. Înfometat, rebegit de frig, grav bolnav şi singur, la 80 de ani, dintre care cei mai mulţi i-a dedicat slujirii poporului român. „Trupul său a fost aruncat într-o groapă, într-un loc necunoscut, ori în zona Giuleşti, ori în cea a Cimitirului Săracilor de pe malul îngheţat al Tisei”, după cum susţin cei care au studiat sfârşitul tragic al lui Iuliu Maniu.

Nemerniciile comuniştilor la adresa marelui om plitic nu se opresc nici după moartea acestuia. Le era frică de Maniu chiar şi după moarte. S-a ţinut secret decesul lui patru ani şi jumătate. Certificatul de deces i se întocmeşte de abia în 20 iulie 1957. La capitolul 12 al certificatului intitulat „Ultima școală şi clasă absolvită” este trasă linie ca şi cum decedatul era analfabet. Unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919, deci la doar 46 de ani, cu o carieră politică pe parcursul a 56 de ani în care a ocupat înalte funcţii în stat este încondeiat de bolşevici pe certificatul de deces ca fiind fără scoală. Probabil că cel care a completat certificatul era colonel de securitate cu patru clase şi alea făcute pe sărite. La capitolul 13 privind „domeniul unde a activat: în câmpul muncii sau angajat de stat sau de altcineva” şi unde trebuiau tăiate domeniile nevalabile nu se face nici o menţiune. La capitolul 14 intitulat „Ocupaţia” este trecut sec „fără ocupaţie”. Fără cuvinte. Probabil că doar ce făceau călaii din închisorile comuniste erau ocupaţii serioase şi demne de a fi notate. Interesant este ca ultima adresă a lui Maniu trecută în certificatul de deces la capitolul 18 este corectă. Strada Sfinţilor nr. 10, doar că au scris „Sfinţiilor”. Au folosit doi „i” unde nu era cazul. La următorul capitol, 19 privitor la „CAUZA MORŢII STABILITĂ PRIN CERTIFICATUL MEDICAL PRIN CARE SE CONSTATĂ DECESUL”, nu cred că exista un astfel de certificat medical dar am descifrat că a fost completat următorul text: „insuficiență circulatorie, miocardita cronică senilă”. După ce ţi un om de 80 ani în asemenea condiţii inumane un astfel de diagnostic este incalificabil. Dar nemernicia este încoronată de capitolul 20 al actului de moarte cum este denumit. Aici la întrebarea „Decedatul a fost în tratament medical (da, nu) este trecut un „da” hotărât. Ăsta a fost comunismul. Cinic, inuman şi mincinos. Actul continua pe pagină a doua unde la cap. 21 este trecut Spitalul din Sighet care a constatat decesul. Eu unul mă îndoiesc că spitalul a avut vreun rol în acest caz. La următorul capitol „Seria şi numărul buletinului de identitate al decedatului, precum şi dovada că a fost predat (numărul, data şi autoritatea)” este trecut un sec răspuns „nu a posedat”. Cât despre predarea cadavrului vreunei autorităţi, nici o remarcă. A fost aruncat într-un loc necunoscut în acea zi geroasă de început de februarie a anului 1953. Acum, la 60 de ani de la acea nenorocire, să cinstim cum se cuvine, mai ales noi ardelenii, memoria Sfinxului de la Badacin. Iuliu Maniu, unul din cei mai importanți oameni politici dintre cele două războaie mondiale trebuie să rămână pentru noi un exemplu. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și al dorinței de libertate. Dumnezeu să-l odihnească şi pe noi să ne întărească să putem să facem şi noi pentru ţara măcar o fărâmă din ceea ce a făcut acest OM pentru ROMÂNIA.

Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Alin POPA

O noua modalitate de contact

Incepand de azi, organizatia PNTCD Mizil poate fi contactata si pe email, la adresa pntcdmizil@gmail.com.